Orice iarnă, oricât de grea, este urmată de primăvară. Orice sămâncioară, îngrijită cu iubire, e un miracol în devenire...

Ce facem când copilul loveşte?

Cum putem schimba comportamentul copilului care loveşte? Iata 5 idei care ne pot fi de folos:
 1. Foloseşte situaţiile în care copilul loveşte ca experienţe de învăţare a comportamentelor potrivite. Ajută-l să conştientizeze că există variante alternative oferind propriul model. Copilul are nevoie să cunoască acele comportamente alternative acceptabile ce să înlocuiască comportamentul agresiv: poate are nevoie să exerseze utilizarea cuvintelor pentru a exprima ce îl supără; să relaţioneze şi să exerseze abilitatea de a cere permisiunea pentru a folosi obiecte ce nu-i aparţin „dă-mi te rog” sau „Stop” pentru a indica faptul că vrea să oprească situaţia ce-l deranjează. Îţi recomandăm Strategii de preventie a problemelor de comportament

2. Opreşte copilul, ţine-i mâinile: Nu te pot lăsa să-i răneşti pe ceilalţi! Chiar dacă prima noastră reacţie este un amestec de furie şi teama de a nu avea control, aceste cuvinte trebuie adresate copilului cu fermitate şi căldură. Consolează-l pe celălalt copil (cel care a fost lovit) şi asigură-l că micuţului tău îi pare rău pentru cum s-a comportat. Dacă ai posibilitatea, mergeţi într-o altă cameră sau retrăgeţi-vă într-un loc mai liniştit, astfel copilul se poate concentra asupra ta în momentul în care incerci să-l calmezi.

Poţi încerca Cutiuţa cu emoţii jucăuşe – un joc interactiv, prin care copilul va înţelege mult mai uşor ceea ce simte el şi ce simt cei din jur.

3. Atunci când copilul vrea ceva ce nu poate avea, dar tu îi eşti alături şi îi accepţi trăirile, reuşeşti să-l ajuţi să facă faţă emoţiilor puternice pe care le trăieşte. Mesajul transmis este următorul: „Sunt aici, lângă tine!”. Accesele de furie, plânsul, reprezintă modul specific prin care copiii sunt capabili să dizolve puterea unei supărări, astfel încât să poată recâştiga abilitatea lor de a vedea că există mai multe opţiuni de soluţionare. Atunci când îi sprijinim şi iubim până ce trece „furtuna”, copiii dobândesc un puternic sentiment de siguranţă.

4. Dacă începem să strigăm la copil, nu vom reuşi să schimbăm comportamentul agresiv al copilului, ce îl ajută este să-l învăţăm să-şi gestioneze emoţiile când acestea devin foarte intense şi astfel putem preveni izbucnirile agresive ale copilului: dacă îşi doreşte mult jucăria din mâna celuilalt copil, să-l sprijinim în a exersa aşteptarea, să-i modelăm abilităţile de negociere şi comunicare: Acum Alex are oiţa şi se joacă cu ea! Să încercăm să-i propunem să schimbe oiţa cu iepuraşul de pluş! Dacă nu reuşim să realizăm schimbul, atunci să fim alături de copilul nostru ca să vadă că poate tolera refuzul. Dupa aplanarea situaţiei, seara înainte de culcare, puteţi citi basmele terapeutice – extrem de utile in educarea copilul.

 5. Bucuraţi-vă împreună de fiecare reuşită. Apreciază copilul atunci când reuşeşte să adopte comportamentele pe care i le-ai arătat: de exemplu dacă îşi foloseşte cuvintele pentru a exprima că e foarte suparat deoarece şi el vrea să se joace cu avionul. Acest lucru este dovada faptului că micuţul ajuns într-o situaţie similară, a reuşit să adopte un alt tip de exprimare a trăirilor. 

                              ( Adriana Ternar, psiholog si psihoterapeut- http://jucarii-vorbarete.ro/ce-facem-cand-copilul-loveste/)

„Tuturor părinţilor care au speranţa să poată forma un om nou în secolul care vine.”

SECOLUL COPILULUI

Ellen Key

 

„Tuturor părinţilor care au speranţa să poată forma un om nou în secolul care vine.” (Key, 1978, p. 5). 

1.      Concepția pedagogică

„Interpretată în perspectiva timpului şi în contextul condiţiilor sociale şi culturale ale epocii în care a fost elaborată, lucrearea Secolul copilului ne apare ca o prestigioasă scriere în care elementul pedagogic are ponderea principală. În primul rând, prin titlul extraordinar de sugestiv si profetic care avea darul să mobilizeze spiritele în favoarea copilului şi a protejării copilului, apare înţeleasă totodată în epoca respectivă ca << apărare a omului împotriva primejdiilor ce ameninţă libertatea şi demnitatea sa într-o civilizaţie care se industrializează. >> (M. Debesse[1]). În al doilea rând prin caracterul pasionant al scrierii, prin verva convingătoare şi condeiul autoarei, devotat copilului şi respectării particularităţilor sale, dar totodată direct aservit problematicii apărării femeii (a cărei îndatorire fundamentală este, în concepţia ei, căminul, maternitatea şi educaţia copiilor), precum şi problema dragostei şi căsătoriei- întotdeauna cu largă audienţă la public. În al treilea rând, prin critica pertinent făcută educaţiei şi şcolii tradiţionale a epocii, cărora E. Key le aduce reproşuri cu adevărat întemeiate, cu precizie intuite şi admirabil susţinute. Altminteri, cartea reflectă o filosofie asupra vieţii şi naturii < <antiraţionalistă, liberală şi individualistă totodată, destul de nebuloasă şi utopică. >> ( M. Debesse). Cu toate acestea, va servi de stindard[2] pentru susţinerea unei pedagogii noi, care se va intitula educaţie nouă în Europa şi educaţie progresivistă în America.

Nu prudenţa şi nici orgoliul partizan ne vor determina să afirmăm că nu întâmplător această carte-manifest- cu toate calităţile şi naivităţile ei, cu toată celebritatea şi totuşi lipsa ei de consecinţe practice fundamentale- a fost opera unei femei. A unei femei ca E. Key: fiică a unui moşier liberal pe care l-a secondat în activitatea politică, beneficiind de o aleasă educaţie în familie şi la domiciliu, dezamăgită şi însingurată de un destin personal sever, avizată în problemele de principiu ale democraţiei parlamentare a epocii, angajată în mişcarea feministă, dar având o poziţie cu totul particular în cadrul ei, apropiată prin profesie de mediile muncitoreşti şi evoluând către o concepţie socialistă, ale cărei obiective politice şi economice declară că nu le înţelege şi n-o interesează, dar pe care o îmbrăţişează fiindcă i se pare că e singura în stare să asigure dezvoltarea plenară a individualităţii. De aici neraţionala ei pledoarie împotriva oricărei educaţii făcute în colectivitate, de aici spaima ei de uniformizare şi aneantizare[3] a originalităţii de către şcoală, de aici idealizarea educaţiei individuale făcute în familie, căreia îi găseşte toate virtuţile, după ea absente în educaţia şcolară.

 Capitolele intitulate Maltratarea sufletelor în şcoli şi Şcoala viitorului, poate cele mai substanţiale şi pline de idei pedagogice noi, dar şi cele mai contestabile, întregesc concepţia ei educativă.”( Key, 1978, p.14).

„Autoarea suedeză ne incită la o organizare a mediului copilului astfel încât aceasta să permită manifestarea liberă, ocrotindu-l totodată de influenţe dăunătoare. Până la vârsta de 15 ani, preferă educaţia în familie. Apoi, totul trbuie aranjat astfel încât elevul să înveţe singur. Rolul adultului se referă la organizarea mediului care să permită manifestarea liberă, ocrotindu-l de influenţele dăunătoare. Ellen Key nu renunţă la orice fel de îngrădire; copilul trebuie să înveţe să se supună legilor vieţii şi obişnuinţelor care nu contravin legilor naturii. <<Bunul educator însă nu va da niciodată un ordin pentru care să nu aibă un temei important. Chiar dacă un copil nu-i convins de acest lucru, el tot trebuie să asculte şi dacă întreabă pentru ce, răspunsul este foarte simplu: pentru că toţi, chiar şi persoanele mature trebuie să asculte de ceea ce este drept şi să se plece în faţa necesităţii.> >(ibidem, p.65). Nu este de acord cu educaţia religioasă din două motive: pentru că religia este în contradicţie cu alte discipline predate şi pentru că aceasta cultivă ipocrizia, în loc să conducă la o veritabilă formare morală. < Poziţia ei, şi în această problemă, concordă cu concepţia ei generală, care a evoluat în timp, păstrând din creştinismul iniţial doar câteva elemente religioase, fără a ajunge însă la ateism. Astfel, dacă ea cere cu un neverosimil curaj să- i învăţăm pe copii că şi creştinismul este o operă omenească şi că, întocmai cu oricare altă operă a oamenilor,  nu cuprinde adevărul absolut şi etern, în schimb vorbeşte de instruirea copiilor în noua concepţie religioasă a caracterului divin al organizării universului, condus de legi. > (Key, 1978, p.19).

Ellen Key visează la o şcoală pentru toţi, în sensul că se va face educaţie tuturor, dar după un plan special destinat fiecărui individ. Scopul şcolii trebuie să fie activarea evoluţiei vieţii spre forme mereu superioare, printr-o forţă tot mai mare, printr-o luptă neîncetată împotriva tuturor influenţelor dăunătoare. Un astfel de învăţământ va propune mai multe materii de studiu, dar nu le va impune, fiecare elev urmând să aleagă ce doreşte; nu va avea clase, ci şcoli utilate cu materialul pentru studierea anumitor teme; nu se vor da note şi nici nu vor exista examene; această şcoală va dispune de grădină, legătorie de cărţi, ateliere de tâmplărie, spaţiu de joacă; totul este dispus astfel încât copilul să descopere singur. Regimul autoritar, bazat pe constrângere şi pedepse, este repudiat în favoarea unui climat de libertate şi iubire, pentru dezvoltarea forţelor inepuizabile ale copilului.

Şcoala viitorului se va conforma următoarelor cerinţe:

·         Să realizeze coeducaţia, adică educaţia să fie mixtă, pentru copiii de ambele sexe la un loc;

·         Programele şcolare să se constituie prin gruparea anumitor discipline de învăţământ într-un tot unitar; ele se vor preda succesiv, şi nu concomitent;

·         Procesul educativ să fie bazat pe activitatea personală a elevului, pe legătura directă cu faptele.

Disciplinele de studiu nu se vor impune, fiecare urmând să aleagă ce dorește. Este necesar să-l învățăm pe lev ce reprezintă liubertatea și ce înseamnă primejdiile alegerilor personbale, dreptul și responsabilitatea voinței individuale, condițiile și datoriile experienței proprii. Cel mai important rezultat al educației este de a-l plasa pe individ singur în fața conștiinței sale. Se insistă pe ideea autoeducației și autodeterminării spirituale.” (Cucoș, 2001, p. 210).

Aşadar, finalitatea educaţiei în concepţia autoarei Ellen Key constă în preocuparea acesteia de a nu-i trata pe copii ca pe nişte supuşi lipsiţi de voinţă şi de a le acorda aceeaşi atenţie şi acelaşi respect ca oricărei persoane adulte. În viziunea autoarei, educatorul trebuie sa trezească în copil conştiinţa că este o individualitate şi faptul că trebuie să se diferenţieze de ceilalţi, dar totodată trebuie să-l facă conştient şi de faptul că este responsabil de tot ceea ce îl înconjoară. Pledând pentru respectarea individualității copilului, pedagogul suedez apreciază rolul familiei care ar trebui să-l formeze pe tânăr până la 15 ani, când acesta ar începe să frecventeze școala: „Primul meu vis este ca <grădinița de copii> și școala primară să fie peste tot înlocuite prin educația făcută în familie.” (Key, 1978, p.89). De asemenea, ea consideră că „unul din factorii cei mai puternici în educația unui om este rânduiala fermă și înțeleaptă din sânul familiei, pacea și frumusețea care domnesc aici.” (Key, 1978, p.66).

---

[1]  A fost profesor, psiholog şi pedagog francez.

[2] STINDÁRD-steag, drapel.

[3] ANEANTIZÁ- a distruge total, a reduce la nimic.